Cineva mi-a zis că sunt o norocoasă, că-l sunam și mă vedeam cu El oricând doream. O figă! Nu este om care n-a auzit vreodată în receptor „Sun peste zece minute!” Acum să-mi spuneți peste câte zile a revenit, dacă a revenit? Se lua mereu cu altceva, un lucru părea mai interesant decât altul, o treabă era mai importantă decât alta!
— Văd c-ai sunat pe la zece… Taman așa bine dormeaaaaam. Tăt normal?
— Eram lângă tine și mă gândeam să te luam cu noi la Răzeni.
— A, păi de ce n-ați sunat?
Noi am avut noroc de părinți extraordinari. Care au știut tacticos să pastreze spatiile intime ale fiecărui membru de familie și ne-au învățat să le respectăm. Poate de unde nu au mai avut parte de un spațiu intim în cei mai fragezi ani ai căsniciei?
Trăiam într-o hrușciovkă, la Botanica. Etajul cinci, planirovka rubașka, adică antreu de doi metri, bloc sanitar unic, bucătărie minusculă, o odaie mare comună și câte o odaie pentru fiecare familie: Mardari la stânga, Rotari la dreapta. În odaia comuna – un divan pentru copiii rotarilor și unul pentru mine și Călin. Nici macar o perdea intre ele. Așa și trăiam — căminul redactorilor de la editura „Картя молдовеняскэ”.
Această experiență ne-a învățat să respectăm o anumită distanță. Tot din acest motiv n-am fost poate mai insistenți în unele momente majore din viața lui Vicu. Nu sunam până la 12 — da dacă doarme? Nu sunam serile — da dacă e cu prietenii și-l deranjăm. Nu sunam când aparea vreo mizerie prin presă — da poate n-a citit, de ce să-l întristăm?
Căci dacă insistam, cu ciubota călcăm…