Viorel Mardare
Dacă ar fi fost printre noi, Viorel Mardare ar fi împlinit 40 de ani… Regret că nu l-am cunoscut personal, deși i-am urmărit creațiile încă de la apariția blogului său și de fiecare dată eram fascinat de ascuțimea umorului, iar ulterior, de marele-i talent artistic și regizoral. L-am visat de câteva ori foarte real și astfel, într-o noapte, în câteva ore am realizat acest portret…
L-am cunoscut multi ani in urma intr-o seara frumoasa de vara la terasa Chateau. Imi pare ca pe timpuri toti oamenii umblau pe acolo. Era cret si zambaret.
Imi promitea ca atunci cand va deveni regizor vestit, vom pasi impreuna pe covorul rosu de la Cannes.
Ca amu’ tin minte cum glumea: “Ce-ti tre’ tie Viceministru? Cu mine te asteapta covorul rosu”.
Zilele trecute, dis-de-dimineață, am găsit un mesaj privat de la Mariana Petrenko, în care îmi povestea despre ideea ei cu pagina dedicată amintirilor despre Viorel. Zicea că i-ar plăcea să povestesc și eu ceva despre cumaniok. La care i-am răspuns foarte repede: “Dar, tot ce am știut despre Viorel, eu deja de mult am postat. Nu am făcut parte din gașca veselă cu care a copilărit sau învățat el. Sunt una mie și un om, care ar putea povesti atâtea lucruri”.
Dar până la Mariana, pe meleagul îndepărtat, se consuma noaptea cu luna, peste un ocean și câteva râuri, la mine se tot lumina, cu atât mai mult că eram deja la a doua cafea și mi-am dat seama că totuși ar mai fi câte ceva, foarte-foarte puțin, dar ar mai fi.
Mezinul nostru, Viorel, a fost copilul dorit, „planificat”. Taică-său iși dorea o fetiță, de fapt, însă Bojica avea alte planuri.
Acel început de octombrie, din 1981, era foarte cald. Ca vara. La maternitate am avut un incident oarecum semnificativ: eram la a treia naștere, aveam 35 de ani, așa că în momentul când mi-am dat seama că nu-i de glumă, că iată-iată „el vine” și că trebuie să ne grăbim, am auzit vocea medicului de gardă – o doamna vorbitoare de rusă, cu voce „prokurennaia” – Cego ona tam oriot, ne pervâi je raz rojaet? I voobșce, dvoe detei esti, mojno i ostanovitisea, necego ploditisea…
În felul acesta îl întâmpina medicul.
„Așa erau timpurile”, va scrie mai târziu Viorel.
Cineva mi-a zis că sunt o norocoasă, că-l sunam și mă vedeam cu El oricând doream. O figă! Nu este om care n-a auzit vreodată în receptor „Sun peste zece minute!” Acum să-mi spuneți peste câte zile a revenit, dacă a revenit? Se lua mereu cu altceva, un lucru părea mai interesant decât altul, o treabă era mai importantă decât alta!
— Văd c-ai sunat pe la zece… Taman așa bine dormeaaaaam. Tăt normal?
— Eram lângă tine și mă gândeam să te luam cu noi la Răzeni.
— A, păi de ce n-ați sunat?