Mezinul nostru, Viorel, a fost copilul dorit, „planificat”. Taică-său iși dorea o fetiță, de fapt, însă Bojica avea alte planuri.
Acel început de octombrie, din 1981, era foarte cald. Ca vara. La maternitate am avut un incident oarecum semnificativ: eram la a treia naștere, aveam 35 de ani, așa că în momentul când mi-am dat seama că nu-i de glumă, că iată-iată „el vine” și că trebuie să ne grăbim, am auzit vocea medicului de gardă – o doamna vorbitoare de rusă, cu voce „prokurennaia” – Cego ona tam oriot, ne pervâi je raz rojaet? I voobșce, dvoe detei esti, mojno i ostanovitisea, necego ploditisea…
În felul acesta îl întâmpina medicul.
„Așa erau timpurile”, va scrie mai târziu Viorel.
In pofida rusoaicei, baiețelul cu perișor lunguț și crețoșel venea pe lume cu un strigăt puternic și era deja hotărât să o schimbe.
Liniștit din fire, crestea foarte bine, „scăldat” în dragostea noastră, dar și scăldat în fiecare seara împreună cu lelea (așa le-a zis Angelei și lui Calin – lelea si badea). Pe la vre-o trei luni, țin minte, întro zi la televizor priveam filmul „Svinarka i pastuh” – cu multe cântece, vervă mare – și noi nu reușeam să-l susutragem de la ecran. Taică-său, îmi amintesc, chiar făcu o glumă, zicând că va fi cineast.
Când veni timpul să meargă la grădiniță, Doamne, atât de dureroasă a fost pentru el „intrarea în societete”. Era atât de duios, atât de atașat de noi și nu voia în niciun fel să se acomodeze. A tot plâns întruna vreo lună întreagă. Dar plângea nu numai când îl lăsam acolo și-l auzeam apoi chiar din stație, plângea toată ziua, spuneau dădacele. Iar dimineața, la grădiniță, când apăream noi, toți gâgâlicii (erau micuți, de vreun an și jumătate) își făceau apariția în prag și-i strigau în cor: „Închide gura, închide gura!”. Îmi dădeam seama că aceste două cuvinte, adresate lui Viorel, ei le auzeau zile întregi.
La școală a mers în 1988. Deci, un an de zile ei au mai învățat alfabetul chirilic, iar în clasa a doua, în septembrie 1989, au trecut deja la alfabetul latin. Lui Viorel nu i-a fost greu să-l însușeasca, doar Cotea (așa i se adresa el lui taică-său Constantin) îl învațase să citeasca cu litere latine înca de pe la vârsta de trei-patru ani.
A avut să întâmpine și aici, la școala, o provocare ce l-a marcat, sunt sigură. Era o școala de cartier, situata lânga blocul în care locuiam, dar… cu clase rusești. A lor era unica clasă „moldovenească” deschisă în acea școală. Nu-i greu de imaginat ce prezentau acești prichindei pentru contingentul rusofon care nu era deprins să vadă în anturajul lor „muli”, „bâci”, etc, și-i tachinau pe sărmanii micuți „aborigeni”, îi băteau chiar. Când a mai crescut, Viorel povestea cu mult umor despre „mardeala” ce-o primeau, sărmăneii, fiind niște cioare albe printre porcălanii neobrăzați. Dar, interesant lucru, „obșcii vrag” i-a consolidat. Mărunței cum erau, se împotriveau, opuneau rezistență, luau bătaie, da nu se lăsau. Astfel a decurs a doua lui „incursiune” anevoioasă în societate. Norocul nostru a fost că s-au format în acei ani liceele și copiii nostri au scăpat de hărțuiala alolingvilor. O spun cu durere, fiindcă am avut și experiența Angelei și a lui Calin, care au învațat în școli mixte și au simțit pe pielea lor cum e să „conviețuiești” cu asemenea colegi grobieni, nesimțiți și aroganți.
Anul următor l-am înscris la liceul româno-german „Mihail Kogălniceanu”, unde s-a simțit deja în apele sale. Invățătura i s-a dat ușor. Nu am stat niciodata să facem temele cu el, era foarte străduitor și exigent. Se descurca bine la toate disciplinele, în special la cele umanitare, desigur. A invațat la liceu și franceza, la un moment dat li s-a predat și spaniola (apropo, la spitalul din Viena, Angela și Călin l-au văzut cum comunica ușor și cu personalul „polietnic”, și cu medicii austrieci, în germană).
Un moment interesant. Pe atunci, în epoca „preinternet”, toată informația venea din cărți, din dicționare, din enciclopedii, care erau o mulțime în „stenka” noastră. Se întîmpla de multe ori să vină colegii lui să consulte aceste surse când aveau de pregatit unele teme la liceu. Dar și el statea mai mult „cu nasu-n carte”, cum spunea taică-său, îndemnându-l să mai iasa pe-afară. Da cum să iasă dacă se simțea ademenit de colectia bogată de literatură din domeniul mitologiei, cinematografiei, al artei în general. Îmi povestea cum s-a contrat cu profesoara care le vorbea ceva din mitologie, mi se pare, dar nu era corect ce îndruga ea, și Viorel „a avut îndrăzneala” să o contrazică. Momente de acestea a avut și la facultate cu unele lectorițe care-și dădeau aere de mari cunoscătoare ale literaturii universale. Dar cât de exigent era în privința gramaticii! Mai recent, în anii Facebook-ului, se indigna vazând neglijența față de exprimarea corectă. Nici nu pot spune cum a insușit el regulile gramaticale, limba în general. Totul a venit, nu stiu cum, de la sine. Abia când a început să publice acele materiale din „Jurnal de Chișinău”, semnate Posmotrel, mi-am dat seama ce băit cărturar avem. Mă suna uneori la serviciu, când avea unele dificultați, atunci și colegii mei redactori căutau prin dicționare răspunsuri la „zvonok druga”. Niciodata nu-și permitea să scrie ceva daca nu era sigur de veridicitatea celor expuse.
Când au început sa-i apară acele spoturi ori postări care mă emoționau prin mesajele lor pline de simpatie și admirație față de oamenii simpli, m-am întrebat și eu: ei de unde vine asta? Fiind o fire sensibilă, curios și mintios, el, se vede, absorbea tot ce vedea și auzea, făcându-și propriile concluzii. Incă de mic verile și le petrecea la bunei, mai des în Cimișlia, dar și la Răzeni. În sat, la țară, în locul „unde s-a nascut veșnicia…” Nici nu bănuiam cât de multe observa și însușea el acolo. Abia mai tîrziu s-au profilat unele personaje originale, unele lucruri care le însușești numai venind în contact cu oamenii din sat.
Ma gândesc acum ca i s-au transmis multe de la taică-sau, Constantin, la înmormântarea căruia Viorel zicea că de la el a învățat că „atunci când ai de ales între o bucată de pâine și adevăr, mai bine e să flămânzești”. Sper, zicea el, că am însușit această lecție. Și nu este unica lecție pe care a însușit-o de la noi, de la bunici, de la rudele noastre, de la consăteni…
Orășean cu suflet de sătean.