Zilele trecute, dis-de-dimineață, am găsit un mesaj privat de la Mariana Petrenko, în care îmi povestea despre ideea ei cu pagina dedicată amintirilor despre Viorel. Zicea că i-ar plăcea să povestesc și eu ceva despre cumaniok. La care i-am răspuns foarte repede: “Dar, tot ce am știut despre Viorel, eu deja de mult am postat. Nu am făcut parte din gașca veselă cu care a copilărit sau învățat el. Sunt una mie și un om, care ar putea povesti atâtea lucruri”.
Dar până la Mariana, pe meleagul îndepărtat, se consuma noaptea cu luna, peste un ocean și câteva râuri, la mine se tot lumina, cu atât mai mult că eram deja la a doua cafea și mi-am dat seama că totuși ar mai fi câte ceva, foarte-foarte puțin, dar ar mai fi.
Așadar, voi lăsa aici niște crâmpeie din amintirile și gândurile legate de Viorel, care vor fi ca un coctail dulce-amărui. Ca un potpuriu scurt – fără legătură- ,dar cu același erou principal.
Prima dată l-am văzut pe Viorel la o petrecere de la Atelier, în martie 2010. Până atunci, îi citeam blogul din când în când. Brandul Posmotrel îl cunoșteam, dar cine-i acest Posmotrel, habar nu aveam.
Stîkovka s-a produs atât de firesc și repede, încât, peste vreo 15 minute, parcă ne cunoșteam de-o viață.
Voi ține minte încă mulți ani cum râdeam de-mi crăpau fălcile de la orice replică a lui în seara aia. Am zis: “Băi, ce om vesel e ăsta! Câtă glumă poa să încapă într-un om”. Nu reușeam să-mi revin dintr-un acces de râs, că mă năvălea următorul val. Nici la p#șat nu mă duceam, de teamă să nu pierd firul narațiunii.
După seara aia, eram nerăbdătoare să-l mai văd. Și l-am văzut. Cam peste o săptămână. Tot acolo, la Atelier. Tot așteptam să sloboade vorbe cu tâlc și mult umor. De data asta însă, Viorel era altfel: tăcut, îngândurat, neprezent, altfel. Zici că era altcineva.
Am înțeles mai târziu că, adevăratul Viorel, era ăsta: cu gândul îngândurat, sensibil, profund și …salvator de pisici abandonate, care intrau în curtea de la Atelier, parcă simțind că acolo e ultima lor șansă la viață – Viorel
Într-o seară, la un sfârșit de decembrie, la o corporativkă, Viorel, stând în picioare, zicea un toast. Despre prezent și viitor, recunoștință, poporul moldav, speranțe, pilde și visuri. La sfârșitul monologului său, a zis cam asta: “Atâta timp cât Victoria și Sorin sunt încă în Moldova și nu au plecat nicăieri, eu stau liniștit. Înseamnă că nu-i pierdută Moldovioara cu totul. Mai sunt șanse. Înseamnă că nu e în zadar ceea ce fac”.
De ce anume prin ne-emigrarea noastră măsura scara binelui în RM, așa și nu am aflat. Oare ce ar zice acum?
Au fost multe. Cu de toate. Vesele, triste, molișele, tăioase, amare, dulci și de poveste.
După care, a venit acel august 2018. Până atunci, ne bucuram că nu e tuberculoză. Când, într-o seară, a venit Sorin și m-a anunțat despre diagnoză, m-am rezemat de perete și am plâns.
Noi toți am sperat. Cel puțin, cei care nu au văzut verdictul pe hârtia cu analize.
Prin octombrie, am decis să contribui altfel la crowdfunding-ul după care Viorel a găsit forțe să scrie fraza: “Nu credeam că există atâta dragoste în jur”.
Am scris o poveste de Crăciun și tipăream cărțulii personalizate, în care fiecare copil în parte era eroul poveștii, cu poza și numele fiecăruia. Nu am făcut public acest proiecțel. Am contactat lumea în privat și le-am explicat cauza fiecărui în parte, chiar și persoane publice, care au comandat cartea fără nicio ezitare.
Nu au ieșit milioane din asta, evident, tiparul la bucată e costisitor, dar de Crăciun i-am transmis lui Viorel suma adunată și i-am scris și o scrisorică în care i-am spus să-și cumpere din banii ăștea …migdale. Angela îmi zicea că medicii i le-au recomandat. Eu încă speram.
Ori de câte ori știam că zboară la Viena, o amintire îmi sălta în gând.
Era decembrie 2014. Eram la o petrecere într-un local. După ce lumea s-a mai rărit, mă pomenisem că eram chiar lângă Viorel. După câteva vorbe, m-a apucat strâns de gulerul bluzei, trăgându-mă spre el și mi-a spus cu dinții scrâșnind: “Te rrrooog, convinge-i pe toți să mai mergem la Viena! Te rrrooog! Tu poți. Vreau, la ora doișpe, când dau drumul la saliuturi, să fiu sub bradul din centrul Vienei și să zapi#dim acolo o tusovkă”.
Am încuviințat fără să mă gândesc.
Peste câțiva ani, aveam să mă conving de cea mai putredă ironie a sorții. Pentru că el a ajuns să vadă Viena de atâtea ori după asta…dar “orile” astea, au fost atât de amare.
Cea mai dură veste, m-a prins tot lângă peretele la care am plâns și vestea cu diagnoza. Mă încălțam să ies și mă rezemam ca să o pot face. Pe drum, îmi șiroiau lacrimile în vântul de martie, fără să îmi dau seama. Ajunsă la Folks, unde aveam treabă, mi-am comandat fără jenă cel mai matinal alcool de până atunci.
Ultima noapte în biserică. Priveghiul. Am să-l țin minte, cât nu se va lepăda memoria de mine. Priveghiul, unde, printre lacrimi și sughițuri, au încăput glume, cântece și…ultima cafea cu Viorel. Pentru că lui nu i-ar fi plăcut un altfel de scenariu, unul doar cu bocete și atât.
Nu știu cum e la alții, dar în visele mele, Viorel e bine. E eliberat de suferințe. În sfârșit.
La mormânt merg (eam) des.
Dacă ar fi camere în cimitir, paznicul bănuiesc că m-ar privi tare ciudat, pentru că mereu vorbesc, gesticulez și zâmbesc, de parcă ar mai fi cineva în preajmă.
Nu știu cât de organic m-am privit în ochiul publicului trecător în ajun de Revelion anul trecut, când am mers cu o hlopușkă și niște serpentine colorate și am presărat sărbătoare cu sclipici peste. Cu tot cu eheeeeeeiii, iuhuuuuu și eheheeeeiiii.
Că doară cui nu-i place Revelionul.
Pentru că eu încă nu cred.
În martie l-am cunoscut. În martie, s-a prăpădit… nu știu unde.